FACEBOOK
Tehnica sunetului
Deşi la prima vedere legătura dintre spectacolul muzical şi lumea tehnologiei nu sare în ochi, prin implicaţiile tehnico-ştiinţifice şi prin necesitatea abordării profesioniste, iterarea aspectelor propuse aici, deşi într-o prezentare „ne-exegetică”, poate fi binevenită pentru cititor.
Aspectele practice ale teoriei sunetului
Fiecare dintre noi, în viața civilă, probabil că și-a pus cândva o întrebare de genul: „de ce când ascult muzica la volum mai tare, sau prin căști audio de calitate, aud și instrumente pe care nu le auzeam altfel?”, ori „de ce se aude așa de bine vocea actorului din spectacolul de teatru, chiar și în registrul sotto-voce?”. Și poate că atunci am agregat în minte o serie de ipoteze cu nuanțe tehnice. Iar de suntem cumva implicați (sau, Doamne ferește!, responsabili) de construirea sau de amenajarea unei săli de spectacole, atunci problematica devine atât de importantă încât probabil vom analiza chestiunile mult mai profund. În cele ce urmează voi porni de la un fond de ipoteze (și de acceptabile simplificări) privind sunetul, respectiv privind relația dintre emitent (instrumente muzicale, voce umană, alte surse) și receptor (urechea umană; microfon):
- sunetul se propagă (se transmite de la emitent la receptor) în principal prin aer (adică, așa cum învățarăm în fizica de școală/liceu, fiecare moleculă de aer vibrează și transmite vibrația sa moleculelor învecinate – astfel frontul de undă generează permanent o multitudine de nuclee de undă);
- nu vom intra în discuții privind parametrii aerului: vom presupune că presiunea (determinând densitatea moleculelor pomenite mai sus) este una medie/obișnuită; la fel și în privința umidității – iar astfel de parametrii vor rămâne deschiși celor interesați de eventuale aprofundări ulterioare;
- sunetul se mai propagă și prin structurile/materialele întâlnite: pereți, ferestre, elemente de construcție (stâlpi, grinzi), mobilier, furnituri, etc
- fiind vorba de o undă/oscilație (sau de o mulțime de unde), vom urmări cei doi parametri scolastici ai acesteia: amplitudinea și frecvența (sau, mai civil spus, tăria/puterea și respectiv înălțimea sunetului);
- pentru noi sunetul se manifestă în gama de frecvențe audio predefinită prin conceptul Hi-Fi: 20–20000 Hz (cu observația că putem percepe și frecvențe joase aflate sub acea limită, însă nu cu urechea; iar limita de sus, deși foarte rar simțită cu urechea reală, este decelabilă și înregistrabilă cu instrumentar tehnic).
Impedimente în calea perfecţiunii sonore
Să vedem acum ce anume poate face ca sunetul vreunui concert/spectacol să fie imperfect pentru audiență (pentru urechi și pentru microfoane)! Da, în viața reală, sunetele emise pot fi afectate negativ de o mulțime de lucruri, astfel încât receptarea lor este adesea viciată. (Vom înțelege în subsidiar de ce asemenea chestiuni se manifestă mult mai puțin în studioul de înregistrare muzicală sau în cabina de emisie radio). Și, acceptând premisa că ne însoțește firesc dorința de a recepta cât mai corect/bine materialul sonor (sau măcar dorința de a înțelege de ce nu beneficiem de o astfel de perfecțiune), vom analiza o serie de aspecte cu potențial malign pentru sunet. Pentru aceasta vom urmări, din perspectivă practică, cei doi parametrii acustici menționați anterior, amplitudinea sunetului și frecvența sa.
Atenuarea sunetului înseamnă, firesc, reducerea amplitudinii – iar aceasta se va întâmpla, la transmisia prin aer liber, în mod direct și cvasi-liniar: atenuarea crește direct proporțional cu distanța dintre emițător și receptor.
- Atenuarea la transmiterea sunetului prin aer nu se manifestă uniform în domeniul frecvențelor audio: frecvențele joase (corespunzând undelor cu energie mare) sunt mai puțin atenuate, pe când sunetele înalte (având energie mai mică) se vor pierde mai ușor odată cu creșterea distanței.
- Atenuarea la transmiterea sunetului prin alte materiale/structuri este neliniară în spectrul sonor, fiind influențată semnificativ și de eventualele frecvențe proprii de rezonanță. (Aspectul este foarte important și vom reveni asupra lui din altă perspectivă.)
- și, la final, speța de atenuare cea mai importantă pentru profesioniștii lucrând în domeniul sonorizării/acusticii: atenuarea negativă prin reflexia undelor sonore. Da, intenționat am folosit aici această formulare de oximoron. Pentru că nu este o atenuare, ci o amplificare, însă efectul acesteia nu va determina (decât rareori) creșterea amplitudinilor peste cele cu care sunetele au fost inițial emise. Să ne imaginăm o sală de concerte: scena (locul unde sunt emise sunetele) are undeva în spate un perete, iar sunetele care ajung acolo este posibil să fie reflectate înspre noi, spectatorii din fața scenei. De asemenea, scena și chiar zona spectatorilor vor avea pereți laterali (eventual în mai multe planuri verticale), care – la rândul lor – pot reflecta sunetul spre interior, iar acest sunet se va combina cu cel sosit acolo direct, prin aer. Și de aici începe provocarea! Pe de o parte pentru că am dori să nu avem de-a face cu asemenea reflexii (și așa se întâmplă în studiourile radio sau în cele de înregistrări). Pe de altă parte pentru că efectul lor (de compensare a atenuării) poate fi totuși util: ne va permite să avem o zonă a spectatorilor mai mare, mai încăpătoare.